Shutter Island Review

Dupa ce am vazut cat i-a placut i-am lasat reviewul la acest film lui Paul. So without further ado:

Weekendul acesta m-am delectat la cinema cu Shutter Island, cel mai recent film al lui Martin Scorsese. Pentru cei doi cititori care nu ştiu cine e Martin Scorsese, aveţi un buton cu un „X” în colţul browserului. Apăsaţi-l.

Scorsese revine în forţă după The Departed (de acum 4 ani) şi încearcă ceva nou. Shutter Island nu e atât un film cât e o experienţă. Luând doar ultimele lui mari filme care l-au avut pe Leonardo Di Caprio ca protagonist avem aşa...

Gangs of New York în care se lua o mână de actori cunoscuţi şi erau făcuţi de nerecunoscut într-o lume arhaică de un realism brutal. Gangs of New York era, dacă pot să mă exprim aşa, un documentar de război filmat în direct. Puteai simţi fiecare lovitură încasată de vreun personaj.

The Departed strălucea prin grandios. Scopul era să impresioneze nu vizual, ci personal. Jack Nicholson, Mark Whalberg, Leonardo Di Caprio, Matt Damon, Martin Sheen, Alec Baldwin. O pleiadă de actori geniali făcând ceea ce ştiu ei mai bine.

Shutter Island creează o senzaţie copleşitoare de familiarism necunoscut. Nu cred că am văzut vreodată un film care să-mi creeze un sentiment mai persistent de Deja Vu pe care nu îl pot totuşi localiza, deşi îmi stă pe vârful limbii. Să explic...

Filmul are loc într-o Americă postbelică în care fostul veteran de război şi actualul ofiţer federal Edward Daniels (Di Caprio) împreună cu partenerul său trebuie să elucideze misterul dispariţiei unei paciente de la un azil pentru criminalii „deranjaţi” psihic. Încă de la începutul filmului, printr-o îmbinare excelentă de muzică, imagine şi (mă credeţi sau nu) jocul figuranţilor ştii că ceva nu e tocmai în regulă. Indiciile sunt toate acolo, fie în privirile subtile ale câte unui angajat al spitalului, într-un un flashback al lui Daniels sau unul dintre genial-realizatele secvenţe de vis (coşmar) presărate cu leit-motive. Indiciile te vor face să încerci să ghiceşti în mod constant care o să fie twist-endingul (şi după cum spunea Movie Bob, nu trebuie să fii geniu ca să îţi dai seama că acesta există), dar nu vei reuşi 100% indiferent câte teorii îţi vin pe parcurs (şi la drept vorbind, eu şi Raoul avem boala ghicitului finalului în timpul filmului deci am avut de lucru la Shutter Island destul).

Aceasta ar fi premisa din spatele filmului. Se pare că ai mai auzit-o de atâtea ori, dar totuşi foarte vag. Ceva nu se potriveşte, iar această senzaţie de Deja Vu are rolul foarte bine stabilit dezvăluit la final. Trebuie menţionat că Shutter Island nu e un Horror, ci un Thriller în cel mai bun caz. Da, suspansul e acolo şi câteva scene sunt de-a dreptul sinistre, dar scopul nu e să te sperie, ci să te facă să simţi că eşti acolo şi că ai mai fost de atâtea ori dar de data aceasta ceva nu e bine.

O altă tehnică prin care este invocat Deja Vu-ul, deşi nu ştiu dacă a fost intenţionată, e formarea distribuţiei aproape exclusiv din actori care joacă în mare parte roluri secundare. E un film populat cu „that guy from that movie”. În afară de Di Caprio îi avem pe Stephen din The Brothers Bloom în rolul partenerului său, vocea lui Vigo, Despotul din Carpaţi (Ghostbusters 2) în rolul unui doctor psihiatru, Buffalo „Would you fuck me?” Bill din Silence of the Lambs în rolul şefului azilului, John Carroll Lynch „de unde oare îl ştiu, că a jucat în o grămadă de filme...” ca adjunctul său, personajul feminin din The Kid cu Bruce Willis ca şi una din asistente, Rorschach în rolul unuia din pacienţi şi Ben Kingsley (care la o privire fuşerită pe IMDB ar părea că nu a avut un rol principal în viaţa lui dar tot îl ştii de undeva) ca şi medic şef al spitalului.

Lumea creată de Scorsese e una prin care te plimbi gândind „am mai fost aici...” şi întrebi pe toată lumea „nu te cunosc de undeva?” şi sincer să fiu mi se pare un pic prea improbabil să nu fie intenţionat.

Puriştii vor critica filmul sub pretextul că Scorsese e regizorul filmelor cu gangsteri, dar nefiind critic de film, ci doar una din persoanele care merge la film ca să VADĂ UN FILM BUN nu ca să caute nod în papură, voi spune fără să ezit că nu am găsit absolut nici un defect la Shutter Island. E o idee veche împachetată sclipitor şi prezentată inedit. Shutter Island merită văzut cel puţin o dată. A doua oară doar ca să spuneţi „aaaaaaaa, acuma înţeleg unde bătea faza asta!” la fiecare 5 minute.

Să-i dau şi o notă? Azi sunt indulgent. 9.8 e bine? Mai poţi veni în toamnă la mărire,dacă vrei.