Bayonetta Review

In spiritul zilei de 14 februarie Paul Policarp ne impartaseste scrisoarea de dragoste ce a scris-o pentru o baioneta.

"Dragă Bayonetta,

Se pare că nu eşti niciodată prin preajmă când vreau să vorbesc cu tine (probabil ori omori îngeri ori eşti în realitatea alternativă şi eşti chiar în camera asta în momentul de faţă). Am hotărât, aşadar, să aştern aceste gânduri pe hârtie, vorba-vine.

Ne cunoaştem de ceva vreme, nu? Îmi amintesc că te-am văzut prima oară într-un trailer pe Gamespot şi arătai destul de impresionant. Ideea de a te întâlni era oarecum entuziasmantă, dar nimic ieşit din comun. Am spus acelaşi lucru şi despre altele. Dar cu tine a fost ceva diferit. Îmi amintesc şi acum ziua în care ne-am întâlnit. Tu te luptai pe o bucată de turn care se prăbuşea pe lângă latura unui munte şi am exclamat „Fuck, yes!”. Aveam să exclam aceleaşi cuvinte de mult mai multe ori, după cum constat acum.

Probabil că mulţi se uită la tine şi văd o femeie fetişizată la extrem (look-ul de bibliotecară perversă, accentul britanic, mişcările lascive şi costumul mulat) ale cărei aventuri tipic-japoneze au doar scopul de a fi cât mai stupide cu putinţă, dar eu văd dincolo de aparenţe. Dintotdeauna am considerat că frumuseţea zace în micile imperfecţiuni şi de aceea te apreciez în ciuda picioarelor tale disproporţionat de lungi, sau mai bine zis datorită lor.

Nu am înţeles de la început de ce faci ceea ce faci. Te lupţi cu îngeri şi se pare că ai fi făcut un pact cu diavolul, deci în mod normal ai fi una din „ăia răi”, dar uit că vii din Japonia şi japonezilor le place să se joace cu religia şi cultura europeană, deci nu e foarte clar cine e bun şi cine rău în lumea ta. De fapt toate aventurile tale au un uşor iz de Neon Genesis Evangelion. Nu pot să spun că îmi place cum se uită Luka ăla la tine. Pretinde că vrea să se răzbune pentru când i-ai omorât tatăl (ceea ce nu cred că ai fi făcut) dar nu mi se pare că e prea ostil faţă de tine.

Pot să spun, în schimb, că îmi place la nebunie stilul tău de luptă. Combinaţia de pumni, picioare şi pistoale e una simplistă dar eficientă, iar modul în care le legi împreună în combo-uri optimizează această eficienţă. Din când în când am observat că dispari prin portale în barul lui Rodin şi te întorci cu câte o armă nouă sau o nouă tehnică de luptă (trebuie să spun că mişcarea de Break Dance cu shotgun-urile echipate pe picioare e cel puţin impresionantă). Am văzut cum, din când în când, mai execuţi câte un torture attack pe un inamic mai ghinionist. Presupun că e ok dacă îţi plac chestiile alea sado-maso, cine sunt eu să judec? Nu o dată mi-a stat inima în loc crezând că ai fost lovită de un inamic, când de fapt dacă priveam atent observam că de fapt dispăreai pentru o secundă şi un blur rapid mai târziu toată lumea e moartă în jurul tău. Mi-ai explicat ceva de genul „cam ca slow-motion bullet time-ul din Matrix” dar încă îmi e greu să mă ajustez la toate chestiile astea supranaturale. Îmi place că te antrenezi chiar şi când călătoreşti dintr-un loc în altul, când, dacă viaţa ta ar fi un joc, în mod normal te-ai holba la un loading screen.

Deşi stilul tău de luptă e unul foarte simplu de înţeles şi care oferă noutăţi la fiecare luptă datorită diversităţii, mi se pare că e din categoria „easy to learn, hard to master”. Nu o dată te-am văzut pierzând o luptă şi îmi venea mie să urlu de frustrare. De câteva ori aproape că am vrut să plec şi să nu te mai văd niciodată, dar am rămas, la bine şi la greu. Ce mă irită, în schimb, e că mă judeci. După fiecare luptă a ta îmi dădeai o medalie în funcţie de performanţele TALE. Ştiu că nu spuneai nimic, dar e destul de clar mesajul nescris. Ţi-ai împărţit povestea în capitole şi mi-ai dat câte o statuetă pentru fiecare din ele. Am două de argint, trei de bronz şi restul sunt de piatră. Nu îmi spune că nu mă judeci. Nici măcar nu îndrăzni. Presupun că o să mă mai alătur ţie şi o să încerc să te mai asist o dată şi încă o dată şi încă o dată, până când amândoi vom avea rezultate mai decente, dar presupun că ăsta era şi planul tău. Motivul e nobil, presupun, dar metoda e iritantă.

Recunosc, însă, că nu mi-ar displace să te văd luptându-te cu „boşii” de mai multe ori. Nici nu am ştiut ce să spun prima oară când te-am văzut apucând un dragon de 100 de metri de cap şi dând cu el de pământ în mod repetat. Apropo, nu insinuez că ar avea ceva legătură cu tine, dar ţi-am zis vreodată cât de mult urăsc quick-time event-urile? Mai ales cele care te omoară dacă le ratezi. Aşa doar...FYI. Câteva neajunsuri le-ai compensat cu câte o scenă relaxantă şi antrenantă în acelaşi timp, cum ar fi plimbarea cu motocicleta pe autostradă, sau micile curse în sus pe clădiri. Dacă mă gândesc mai bine, nu cred că a fost nici măcar un moment „lejer” în tot jo-...adică în toate aventurile tale. Doar acţiune non-stop şi deşi unii susţin că eşti încarnarea unui kitsch, ca un film prost de acţiune, eu văd că ai realizat exact ceea ce ţi-ai propus, fără compromisuri şi cu succes. Aici urmează cel mai ciudat compliment pe care l-am făcut cuiva vreodată. Eşti ca un film prost de acţiune care e entertaining chiar şi când nu eşti beat şi cu prietenii.

Ce ar mai fi de spus? Arăţi extraordinar. Cine te-a creat pe tine şi lumea din jurul tău clar se pricepe la ceea ce face. Te mişti fluent chiar şi când eşti înconjurată de o duzină de inamici şi explozii. Singurul mic defect ar fi că de multe ori nu îmi dau seama exact ce faci din cauza efectelor generate de combo-uri. Care e sensul în a fi sexy şi lascivă dacă ai de gând să te ascunzi? Arăţi bine, nu ar trebui să fii timidă deloc. Vocea ta e superbă şi deşi o să pară clişeu ce spun aici, parcă ai fi înconjurată de muzică. E ciudat. Muzica în sine nu ar fi de multe ori potrivită situaţiei în care te afli, dar o faci să funcţioneze de fiecare dată. De când te-am cunoscut, apropo, sunt obsedat de „Fly me to the moon”.

Probabil ţi-ai dat seama deja ce vreau să spun prin această scrisoare aşa că o să îmi iau inima în dinţi şi o să-ţi spun. Cu bune şi cu rele, Bayonetta...îmi place de tine. Îmi place de tine chiar foarte foarte mult. Calităţile tale îţi eclipsează puţinele defecte iar unele mă fac să uit de ele în totalitate. Sper că îmi împărtăşeşti sentimentele, şi sper să ne mai vedem.

Al tău devotat,
Paul Policarp"